Media

       Sincretisme şi revelaţii în pictura lui Nicolae Guţu

La Casa Americii Latine expune pictură Nicolae Guţu, unul dintre reprezentanţii de vază ai artei contemporane basarabene. Născut în 1954, în Siberia, într-o familie de deportaţi basarabeni, educat la Moscova şi cooptat într-un grup de plasticieni care se abătea de la linia oficiala a artei sovietice. Guţu a ştiut să îşi apere identitatea naţională, continuând să fie român în spirit. Chiar dacă acest lucru nu este absolut evident în sintaxa plastică pentru care a optat, se resimte, totuşi, felul de a-şi gândi operele şi în subtile elemente componente. În expoziţia de faţă sunt prezente trei traiecte pe care artistul şi-a construit opera, toate figurative, dar pendulând între naturalism cu evadări spre suprarealism sau simbolism şi un sintetism cu nota umoristică. Un prim traseu este acela al picturii cu tematică sacră, în care autorul accede la interpretări personale ale Vechiului şi Noului Testament. Nu este vorba de elemente de dogma, ci doar de înveliş formal, de îndepărtare de la erminii şi de reprezentare a personajelor biblice în conformitate cu propriile impresii pe care şi le-a făcut despre acestea. Majoritatea acestora au avut, cu siguranţă, un model ce i-a servit lui Guţu când a concretizat trăsăturile respective: Adam şi Eva sunt doi tineri sănătoşi şi voioşi, ale căror trupuri se contopesc în trunchiul mărului pe ale cărui ramuri în loc de fructe cresc fetuşi, ca o asigurare a proliferării rasei umane. Eva, în compoziţia ce o arată gata să muşte din mărul cunoaşterii, are privirea acoperită cu o mână verde, solzoasă, ce aparţine şarpelui demoniac. Aceasta adjudecare a acţiunilor şi personajelor biblice în realism are darul de a umaniza şi de a apropia marile mistere de înţelegerea ooamenilor simpli. Salomeea pozează, mulţumită, cu tipsia pe care se află capul Sf. Ioan Botezătorul; într-o mână are o mănuşă lungă, de bal, pătată de sânge şi aruncă priviri cochete, cuceritoare şi promiţătoare spre exterior, ca o curtezană în căutare de adoratori. În Paternitate, capul Sfântului Savaot are formă triunghiulară dată de părul şi barba lungă, astfel concentrând în chiar acest fel ideea de Trinitate. Mâinile-I aureolate susţin Pruncul Sfânt – şi nu pe Fiul matur, aşa cum apare reprezentat in Erminie – deasupra unei catedrale ce pluteşte în văzduh. Treptele de foc sunt, în viziunea lui Guţu, simbolurile Învierii: pe pământul sterp şi crăpat de seceta – în care s-a căscat o falie incandescenta de forma crucii desprinse din el pe care pluteşte Mântuitorul, în straie de lumină – se aruncă, înspăimântaţi, paznicii romani. Pe braţele crucii se află aşezate pâinea, coroana de spini şi Sfântul Graal; un înger se închină în faţa Dumnezeieştii apariţii. Elementele componente sunt cele cunoscute, doar aranjamentul este altul, neconvenţional şi absolut original. Deosebit de evocatoare este compoziţia Destrămare: tronul Romanovilor, acoperit cu hlamida imperiala din al cărei guler se iţesc capetele acvilei bicefale încoronate, dar de al cărei gât atârnă un colan cu steaua roşie, bolşevică – semn că imperiul ţarist a fost înlocuit cu imperiul sovietelor (de altfel, în chiar textura mantiei alternează, cu motiv decorativ, steaua şi acvila...) – este un monstru ce se pregăteşte, cu furculiţa şi cuţitul în mână, să devoreze Mielul Mistic, deja sacrificat. Sub picioarele sculptate în formă de gheare ale tronului se zbate umanitatea, nudă şi pură, strivită sub greutatea unui sistem opresiv. Pe cât de dramatică, pe atât de caustică este ironia ce rezidă în această pânză de demascare a sincretismului produs în Rusia în ultimii 80 de ani. De la paleta bogată, strălucitoare a cadrelor de inspiraţie religioasă sau a celor de critică socială, Guţu trece de la o fază albastră, liniştită tonal şi compoziţional. Mitologia joacă aici un rol definitoriu, de parcă artistul a voit să ilustreze, în nuanţe sinilii, egale ca intensitate, toate constelaţiile firmamentului şi zodiile aferente. Inorogi, graţii, Icar, Castor şi Polux îi populează pânzele. Cea de-a treia propunere a lui Nicolae Guţu este o pictura sintetică, a cărei sorginte împleteşte soluţii cubiste, futuriste şi sugestii ale artei copiilor, preluate pe filiera Kandinsky-Klee-Miró. O concentrare de chipuri, care se interferează şi se obturează, uneori, în centrul pânzei, constituie o suită de studii de caracter cu aluzii la contemporaneitate. Mimica şi gesturile sunt menite să evidenţieze trăsăturile specifice ale unor concetăţeni rapaci şi abjecţi, farsori şi poltroni, zgârciţi şi mizeri sau risipitori şi indiferenţi la valorile umane. Paleta este, de data aceasta, pastelată, iar conturul are importanţa sa în unitatea acestor chipuri divergente şi cu tendinţe centrifuge prin însăşi diversitatea trăirilor şi a sentimentelor. Ironice şi glumeţe, aceste compoziţii au darul de a destinde privitorul după concentrarea la care a fost solicitat de parcurgerea tuturor elementelor componente investite cu aşa mare încărcătură simbolică din suita de teme religioase executate, cu har şi dăruire, de Nicolae Guţu.

Adrian-Silvan Ionescu, Cronica Română, January 26-27, 2002