Media

Sincretisme şi revelaţii în pictura lui Nicolae Guţu | LA CASA AMERICII LATINE | Odisee convertită în cruciadă | PICTURA LUI NICOLAE GUŢU ŞI VOCILE FIINŢEI

PICTURA LUI NICOLAE GUŢU ŞI VOCILE FIINŢEI

            Şi pictura, şi biografia, şi viaţa lăuntrică a pictorului Guţu inspiră vastitate.  Pictura – prin proporţii şi prin şocul imaginii, prin stimuli psihici pe care-i conţine.  Biografia – prin episoade particulare şi prin cosecvenţa cu care şi-a urmărit himerele.

Nicolae Guţu este un român nascut în Siberia, în 1954. Părinţii săi sunt basarabeni din comuna  Ulmu, deportaţi în Siberia. Biografia lui Guţu este pagină de  cronică a silniciilor veacului XX.   Se spune că porţi mereu în plămâni o treime din aerul primei respiraţii la naştere. Aşadar Guţu e sortit să poarte în sine oxigen tare, Siberian, respirat pe malul  râului  Irtâş; dar e sortit să poarte şi ,,gena fericirii” de fiu basarabean.

 După deportare, familia Guţu se reîntoarce în satul Ulmu, pe aproape de Condriţa şi mănăstirea Căpriana, lucrată de Ştefan cel Mare, locuri dumnezeieşti, chear dacă pariul Iov le-a înnegurat o vreme.  După ani, pictorul va mai avea o ,,o legătură” cu Siberia, printr-un  episod profund spiritual, de data aceasta. A întâlnit un maestru spiritual, de mare anvergură. Ulterior un şoc iniţiatic de credinţă s-a încoronat la pictor prin întoarcerea de la filosofia hindusă la ortodoxie, prin asumarea tainelor creştine.

            În 1973, Nicolae Gutu a absolvit colegiul de arte plastice din Chişinău.

            În 1976, aşadar la 21 de ani, se stabileşte în capitala Imperiului, la Moscova (mare, la mare trage!, aş zice).  Aici, în paralel cu slujbe sau salahoreli manuale pentru  a se întreţine, el pictează ascetic şi dezlănţuit.  Aderă şi la o grupare artistică noncomformistă moscovită. După 3 ani de lucru consecvent, expune la Moscova, în 1979.

            Acolo, la Moscova, l-am cunoscut în1984, venisem la un sipozion internaţional. Simpozionul se terminase în vinerea Mare, dar eu am mai rămas câteva zile, forţând cadrul delegaţiei.  L-am cunoscut pe Guţu chear în ziua de Paşte, aşa că întâlnirea cu pictura lui stă sub semnul  Învierii. Ţin minte această insulă de români de la Moscova, pictori şi artişti de toate genurile: o insulă distinctă, proeminentă, cu personaje şi cu ,,figuri” de anvergură. Ei trăiau într-un exil bine asumat, făcând din adversităţile sorţii o şansă a diasporei: A extinde propria ta patrie peste imperiul care s-a extins peste tine; a folosi vastitatea rusă pentru propria ta vastitate românească şi ontică. Aşa am văzut pe cei 15-20 de artişti români de la Moscova, uniţi şi dezuniţi totodată, dezuniţi prin personalitate, nivele, tipologie; uniţi prin faptul că făceau parte din acelaşi naufragiu şi din aceeaşi corabie română.

            După revoluţie, în 1993 pictorul s-a stabilit în Bucureşti – fascinat de vatră. Căci vatra a luat chip mitologic, măreţ, în toţi pribegii. Dar vatra românească are idealiştii ei  şi pungaşii ei.

            Mereu ne vom găsi, totuşi,culcuşul în ungherul idealist al vetrei degradate. Şi ,,vatra” i-a primit rece, ba chear cu o cinică nepăsare.  Dar ei, reveniţii, s-au dezmeticit repede şi au ştiut că nu trebuie să aştepţi tandreţe naţională de la bandiţii politici şi de la profitorii revoluţiei din Decembrie.  Aşadar pictorul Guţu s-a stabilit în vatră exorcizandu-şi prin artă sentimentul unui nou exil.  (În fond, chear condiţia umană, pe pământ, este cea de oaspete şi trecător…) 

şi, dacă la vatra înnoită şi stinsă, tu vii cu jarul propriu,- totul e bine!  Pictorul are o familie sănătoasă şi are o viaţă de artist special.  Zic special, pentru că  viaţa sa este predominant

spirituală. Lumea s-a obişnuit cu pictori (şi artişti în genere) boemi, extravaganţi, vicioşi, ciudaţi sau ,,personalităţi accentuate” (cum zic psihologii). Dar Guţu este altfel; el seamănă cu pictorii de icoane de altădată, cei care posteau şi se rugau înainte de a începe să picteze.  La Bucureşti, pe Guţu îl întâlneşti consecvent la Liturgiile în biserica zisă Cărămidari, şi face asta pentru că nu poate altfel. I-am vizionat de curând expoziţia ,,Metaspherae”, altădată i-am văzut şi atelierul. ,,Metaspherae” (în grafie etimologizantă, cum a vrut pictorul) este un generic potrivit şi pentru pictură,  şi  pentru poezia lui Nicolae Guţu.  Vitalitatea pânzelor sale e remarcabilă.  Are şi pânze de dimensiuni mari. La început ele mă trimit cu gândul la pictorul Nicolae Roerich, nu prin vreo influenţă de temă sau stil, ci pur şi simplu formal, prin dimensiune, şi printr-un duh Viking, un duh chtonic.  Dar vitalitatea de care vorbeam nu stă doar în acest reper exterior, căci şi pânzele de dimensiuni mici sau medii emană forţă. Simţi o adâncime care vine din sunetul arhetipal, biblic. Pictorul dă titluri frumoase pânzelor sale, fiind şi poet. Pânza ,,Pastorală astrală” e o compoziţie structurată iscusit şi cromatic, şi tematic: dinspre satul natal  spre cosmicitate.

            O biografie sintetică şi idilizată. Dinspre satul Ulmu, cu tot universul rustic, repertoriat prin simboluri specifice, aparent convenţionale, dispuse ,,fantasmatic”,  pentru privitorul grăbit, în realitate sunt dispuse ,,copulativ”,  adică  formănd un fel de ,,frază cromatică”, un  Logos primar, în stare să fie citit şi de vreun mesager din alte civilizaţii. Şi totul pe o pânză mare, pe verticală – ca să sugereze şi prin acest element exterior identitatea noastră ascunsă, ascensională.

Partea trainică a picturii lui Guţu este, cred, cea figurativă. Este un figurativ cifrat totuşi, allegoric. Aş zice că este polinarativ: nucleul  epic se multiplică, în straturi de semnificaţii, dinspre fizic spre metafizic cum le observăm în pânzele:,,Stupul cosmic”, ,,Sfera vrajită”. Temele biblice sunt intim legate de autor şi de privitor, nu doar de omul generic(spre care, totuşi, converg), cum ar fi panzele: ,,Transfigurare” (Catharsis), ,,Ridicarea păcatelor”, ,,Trinis –cântecul legământului’’, ,,Treptele de foc’’ (sau Învierea). Un tablou imens  se cheamă ,,Destrămarea’’ (Imperiului). Este bazat pe o referinţă concretă, la istoria Imperiului rus, care se dizolvă într-o alegorie general umană, o Golgotă a lumii: moartea cristică a Ţarului jertfit şi canonizat, parte dintr-o finalitate soteriologică, sau salvatoare.

Portretele lui Guţu vădesc şi ele vocaţia marelui, a arhetipalului. Majoritatea Chipurilor sale au ceva de icoană. Fie că sunt reprezentări explicit biblice: ,,Mântuitorul’’, ,,Eva’’, ,,Salomeea’’(sau capul lui Ioan Botezătorul); fie că sunt portrete actuale, cum ar fi soţia pictorului ,,Iulia’’, sau vreun prieten artist. Ochii protagoniştilor au flacăra în ele; chipurile au şi strălucirea cafenie a creolelor, dar şi duhovnicirea asceţilor.     

            Amintesc încă un tablou remarcabil: ,,Turnul Babel”. Văzut în detaliu, el îmi aminteşte arta sculpturii în bobul de orez, prin fina scrijelire a zecilor şi zecilor de făpturi umane. Văzut în întregul său, tabloul îmi evocă acei stâlpi monumentali ai polinezienilor  (că nu demult m-am întors din acele locuri!).  Сa idee cosmo –teandrică  (evident, este o pictură de idei): urcuşul

omului dinspre simţuri spre duh, dinspre instincte spre scara virtuţilor.  În fine,  ,,Turnul Babel” al lui Nicolae Guţu este o reprezentare falică.  Poate conştient, poate spontan şi genuin, acest ,,Turn” este o mare proiecţie falică.  El ţine de un cult ancestral al fertilităţii.  Aşa cum modelările ,,Şiva Lingam” din templele indiene ţin de un cult al fertilităţii.  Alte sensuri ce se pot desprinde din furnicarul umanităţii nude şi virile a ,,Turnului”: confruntarea dintre limitarea umană şi nelimitarea lui Dumnezeu. Sau: veşnicia palpabilă văzută ca un produs al gonadelor, ca un ,,lanţ al cauzalităţii”.

      În akkadiană,  Babel  înseamnă ,,Poarta lui Dumnezeu”.  Pictura în discuţie propune trecerea de la ziguratul classic la ,,Scara lui Iacov”, chear dacă treptele acestei scări sunt din carbonul oaselor noastre.  Tema ,,treptelor” şi tema generaţiilor revine în alte câteva pânze, în mod special pânza ,, Paternitate”.   La bază se află biserica atonită a mănăstirii Căpriana; în vârf  este Pater nostrum; iar la mijlocul galaxiei uman – divine, ca într – o lumină amiotică/maternă, stă pruncul – proiecţie a iluziei noastre despre origine şi naştere.

            Amintesc aici şi pânzele în sfumatto, în albastru cu nuante calde, prezente şi ele în expoziţia de la Casa Latină. Aceste picturi au puterea lor de sugestie; ele sugerează vecinătatea Între corporalitatea omului şi materia stelară care ne impregnează.

            Mai există şi o secţiune non – figurativă.  Ochiul se bucură ca la ornamentaţia de pe covorul oriental;  sau descoperim ceea ce ne descoperă în genere nonfigurativii:  că lumea este o succesiune de forme – iluzii sub care se poate străvedea permanenţa.

            Pictura lui Nicolae Guţu vorbeşte cu glasul fiinţei (iar fiinţa este ţărână şi cer),  dinspre acel spaţiu românesc numit  Ulmu, spre acel hiperspaţiu numit  Imperium Caeleste.  Picturile sale sunt, astfel, secvenţe dintr-o călătorie iniţiatică.

Scriitorul VASILE ANDRU